Nu ştiu cum or fi alte inimi, dar a mea o ia razna rău de tot de câte ori văd aceste imagini ,,unice,,zic eu.Toţi zic vorba *colegi*, dar nu ştiu dacă toţi o pronunţă cu mândria care-mi învăluie vorba. Şi, credeţi-mă, nu mă joc de-a cuvintele.Tocmai d-asta nu pot să-i înţeleg pe cei care au evitat întâlnirea de 50 cu fel de fel de argumente.{nu zic,au fost şi urgenţe}mai mult sau mai puţin credibile.
Să fiu sincer, n-am fost elevul silitor care să merite aprecierile unanime ale domnilor profesori, dar nici ,,oaie neagră,, nu mă vedeau.
După un timp am ajuns să apreciez anii petrecuţi în şcoală poate mai mult ca alţii şi o dată cu aprecierea a crescut şi respectul faţă de tot ce înseamnă şcoală
Am avut profesori buni. Incontestabil. Profesori care făceau din orele lor momente plăcute sau după caz, interesante.Dar (vorbesc în numele meu)o amintire plăcută mi-au lasat-o domnii Cristescu şi Bogdan. Nu atât prin prisma materiilor predate, cât a tineretii cu care ne întâmpinau şi a exemplului de viaţă pe care ni-l dădeau în orele petrecute împreună.
Îmi aduc aminte cum dl. Bogdan ne învăţa manierele necesare unui tânăr, cum ne insufla dorinţa de a răzbate în lume, îmi amintesc excursiile făcute cu ocazia banchetului, când apariţia dlui Cristescu făcea să crească adrenalina şi unele inimi începeau să zburde...
Teza la fizică, în care ochelarii de soare ai d-lui Cristescu, puși ca să nu-i vedem ochii care ne urmăreau , au stârnit hohote de râs , deconspirându-i intenția.......
AU RĂMAS DOAR AMINTIRILE
